pendulare

Ma intreb daca speranta este un lucru bun sau unul rau.

Sigur, bun si rau sunt doi termeni relativi, dar totusi... Daca in ciuda faptului ca adeseori suntem "moralizati" ca vedem doar partea goala a paharului, in "problema" sperantei suntem obisnuiti sa vedem in mod eronat doar partea plina a paharului? Adica, de cate ori am sperat ca valoarea si contributia noastra in munca va fi marcata corespunzator, sau ca o relatie se va indrepta la un moment dat spre ceea ce ne dorim, sau ca cineva ne va accepta odata si odata asa cum suntem de fapt, sau ca, in fine, vom intelege? De cate ori am inghitit in sec si am luat-o de la capat in speranta ca "de data asta" lucrurile vor fi diferite... doar pentru a descoperi inca o data ca NU? Cata viata si cata caldura sufleteasca si cata energie si cat timp am fi putut economisit alminteri?

Unde este atunci ajutorul acestei sperante, unanim acceptate ca un lucru pozitiv, unicul dar de bun augur iesit din cutia Pandorei? Cu cat mai usoara sau mai grea este viata in prezenta ei? Oare nu ar fi fost mai simplu ca acceptarea sa fie o valoare omniprezenta, menita sa obiectivizeze relatia dintre ajutorul necesar si actiunile noastre viitoare?

Interesant un bilant...